Îţi scriu ţie...

Îţi scriu ţie, omule care mă deteşti... 

Numai tu cunoşti motivele care te-au făcut să mă dispreţuieşti, fiindcă eu ştiu că nu ţi-am făcut niciun rău şi că nu îţi datorez nimic. Poate că tu mă consideri vinovat pentru ceva, pentru ura pe care mi-o porţi, dar dacă ai fi sincer cu tine însuţi, ai realiza că nu eu sunt responsabil de neputinţa ta de a fi bun şi de a scăpa de obsesii care îţi otrăvesc sufletul. Faptul că noi nu am reuşit să rămânem aproape unul de celălalt, nu înseamnă că trebuie să fim duşmani, dar asta este o alegere care îţi aparţine.
Îţi scriu pentru că vreau să ştii că eu nu te urăsc. Eu doar nu reuşesc să te înţeleg şi te privesc cu compasiune. Te compătimesc pentru tristeţea ta, pentru încărcătura negativă pe care o porţi în suflet. Te compătimesc pentru că îţi place rolul de victimă şi pentru că nu eşti capabil să fii obiectiv și sincer. Te compătimesc pentru că te iroseşti atât de mult cu gânduri negative, cu invidia ce mi-o porţi şi cu încercările disperate de a-mi face rău. Ar trebui să ştii că atunci când încerci să îmi faci mie rău, îţi faci rău ţie. Pe mine nu mă ating gesturile tale disperate de a-mi lua pacea sufletească. Tu nu ai nicio putere asupra mea, nu vei reuşi să mă faci să te urăsc şi nici să mă răzbun pe tine... 
Si ştii de ce? Pentru că eu mă iubesc prea mult pe mine însămi, ca să te las să mă transformi într-un om urât şi rău. 
Cu fiecare încercare a ta de a mă lovi, te vei lovi pe tine.Cu fiecare încercare a ta de a mă murdări, te murdărești, de fapt, pe tine. Ești prea slab ca să mă poți clătina și ești prea mic ca să îmi poți sta în cale. Regret că nu ai linişte, că eşti atât de fragil, că te temi. Cred că răutatea ta este cauzată de teamă... Iar teama este un semn de slăbiciune şi de nesiguranţă de sine. Regret că faci alegeri proaste, că nu îți poți depăși condiția, că în loc să îți umpli sufletul cu iubire, tu îl umpli cu ură.
Te-ai gândit vreodată că poate mă deteşti doar din cauză că nu poţi fi ca mine?Pentru că, în timp ce tu cauţi urâtul din oameni, eu mă
bucur de frumuseţea lor. Pentru că, în timp ce tu condamni, eu iert. Pentru că, în timp ce tu execuți, eu gândesc. Pentru că, timp ce tu cauţi să distrugi, eu caut să clădesc. Pentru că, în timp ce tu judeci, eu caut să cunosc şi să înţeleg. Pentru că, în timp ce tu loveşti, eu mângâi și îmbrăţişez. Pentru că, în timp ce tu eşti încruntat, eu zâmbesc. Pentru că, în timp ce tu faci eforturi să fii rău, eu mă străduiesc să devin mai bun. Pentru că, în timp ce tu înjuri, eu mă rog. Pentru că, în timp ce tu te victimizezi, eu caut să îmi recunosc greșelile.
Pentru că, în timp ce tu adormi cu sufletul împovărat, eu adorm cu sufletul plin de pace. 
Pentru că, în timp ce tu urăşti, eu iubesc.
Tu, omule care mă deteşti, ar trebui să ştii că te deteşti, de fapt, pe tine. Îţi deteşti propriile slăbiciuni, neputinţele şi urâţenia sufletească.
Ar trebui să ştii că un om care se iubeşte pe sine, nu poate urî pe nimeni... de aceea te îndemn să te iubeşti şi să faci pace cu tine... fiindcă TU eşti cel mai mare duşman al tău, nu eu...

Peste ani...

Peste ani. 
Unele lucruri e mai bine să rămână nerostite.

Dacă ţi-aş fi spus, ai fi putut să trăieşti ştiind? 
Dacă ţi-aş fi spus, aş fi putut să trăiesc cu asta? 
Unele lucruri e mai bine să rămână nerostite.

Mi-e dor de tine în fiecare zi.
Mi-e dor de mâinile tale mici şi de felul în care îmi ţineai faţa în palme, uitându-te adânc în ochii mei, ca mai apoi să mă muşti de nas şi să îmi spui, pe un ton alintat: „Răule ce eşti!”.
Mi-e dor de tine dimineaţa, atunci când, îmbrăcată în cămaşa mea, îmi pregăteai micul dejun. Îmi plăcea să îţi urmăresc mişcările somnoroase, să văd cum te enervezi când cafeaua dădea în foc.
Erai frumoasă când te enervai.
Mi-e dor de parfumul tău pe etajera din baie, de periuţa de dinţi roz, de felul în care îmi invadai spaţiul atât de brutal, dar minunat.
Mi-e dor să fii a mea, nopţi la rând. Erai autostrada mea spre fericire.
Mă înnebuneai cu pielea ta fierbinte, cu sânii fragezi şi coapsele perfecte, un trup de zeiţă cu suflet de copil.
Mi-e dor să te văd plângând şi să-mi spui că nu mă mai vrei şi te fac să suferi, iar eu să te strâng în braţe şi să-ţi gust buzele sărate şi moi.
Mi-e dor de micile tale crize de gelozie şi de felul în care nu recunoşteai niciodată că femeile din jurul meu te îngrozesc.
Mi-e dor să mă iubească o femeie aşa cum mă iubeai tu.
Oh, cât mă iubeai.

Era marţi. Îmi amintesc perfect, chiar dacă au trecut trei ani de atunci.
Ai urcat în maşină şi mi-ai spus să conduc.
Te-am luat de mână, te-am strâns, şi atunci mi-ai dat seama că plângeai.
Îmi auzeam sângele cum alerga prin vene, inima o luase razna şi timpul încremenise. Simţeam. Ştiam.

„Spune-mi să rămân”, mi-ai şoptit fără să mă priveşti.

Inima urla în mine, dar nu am putut să rostesc nici măcar un cuvânt.
Am oprit maşina pentru că drumul se destrămase în faţa mea, orizontul se topise, lumea se prăbuşea odată cu mine.

„Uită-te în ochii mei, uită-te am zis ! Spune-mi să rămân!” ai ţipat şi mi-ai luat faţa în mâinile tale mici, pe care le-am sărutat de atâtea ori.
Doamne, cât de frumoasă erai!

Nu am spus nimic.
Te-am contemplat ca pe o icoană, ca pe o minune, ca pe cel mai frumos lucru care mi se întâmplase în viaţă.
Şi te-am lăsat să pleci.
A fost cel mai pur gest de iubire pe care l-am făcut vreodată.

Off...femeile...

Unora le plac blondele, altii prefer brunetele, unii se dau in vant dupa roscate. Unii prefera femeile slabe, altii mai plinute, unii cele cu pistrui, altii cele cu parul scurt. Gusturile nu se discutam de aia e si frumos.

Suntem liberi sa alegem ce vrem, sa gustam fix ce ne place. In capul fiecarui barbat exista o idee despre cum sa arate femeia ideala. Vrem, nu vrem ne gandim la asta. Ne place sa fie senzuala, tandra, poate ne place o femeie sigura pe ea, poate una foarte sensibila si naiva. Fiecare cu filmul lui.

Exista femeia “de bifat”. Femeia aia pe care orice barbat o vrea langa el la un moment dat. E o chestie de marcat. Toti ne gandim la ea, unii au avut asa ceva langa, altii nu. Exista femeia ... femeie. Aia naiva, sensibila, aia care mereu zboara, plina de vise si idealuri. Aia care vrea sa traiasca totul ca in filme, ca in basme, ca in vise. Femeia care crede ca poate ajunge cu tine acolo unde isi doreste.

Exista femeia “ideala”. Aia de care te indragostesti pentru ca e asa cum iti place insa in cel mai scurt timp se transforma. Adica a jucat un rol. Este foarte frumoasa si pare sa fie asa si la interior. Eu ii spun femeia tapet. Toate sunt tipuri de femei pe care la un moment dat ni le dorim, cu ardoare. Experienta cu ele este benefica. Poti invata o gramada de lucruri. Si amandoi sunteti mai bogati dupa o astfel de experienta. In general. Mai exista un tip de femeie. Si despre ea vorbim astazi.

Intalnesti la un moment dat in viata ta o femeie de genul asta. Habar nu am cum sa o cataloghez. Este o femeie sensibila, normala, nu iti pica fata pe jos cand o vezi, nu iti iese aparent cu nimic in evidenta la prima vedere. Nu este o frumusete care sa te tampeasca, care sa rupa ceva in tine de la prima vedere. Este ceva mult mai tare. Are o privire blanda, patrunzatoare, este o femeia care are multa afectiune si care nu se sfieste sa o impartaseasca cu tine, pur si simplu, natural, fara sa isi puna semne de indoiala, fara sa se gandeasca ca ea ofera prea mult.

Este o femeie calda, delicata, completa din multe puncte de vedere. O femeie care te completeaza prin simpla prezenta, o femeie care face exact de trebuie sa faca fix in momentul in care trebuie sa faca. O femeie care o sa actioneze exact asa cum ai vrea tu sa actioneze, o femeie care te va lasa cu gura cascata in clipa in care o sa faca un gest simplu. Un gest care o sa iti placa la nebunie, care o sa te marcheze, prin simplitate si inocenta, prin frumusete si naturalete.

Este femeia pe care vrei sa o descoperi in fiecare zi, vrei sa mai te imbogatesti cu putin din bogatia ei. Este genul de femei care cand ai patit ceva, ai o problema,o sa te priveasca fix in ochi, o sa te mangaie delicat pe fata si o sa iti spuna ca atata vreme cat sunteti amandoi..orice problema se poate rezolva. Este genul de femeie care te pune pe ganduri... si asta e de bine. Te face sa te gandesti ca esti un om fericit. Ca ea te-a ales, ca esti al ei, ca toti au pierdut razboiul asta si ca tu esti singurul care l-a castigat. Este femeia langa care iti faci ganduri, planuri, femeia langa care poti sa visezi, femeia langa care poti sa plangi, sa te impresioneze ceva si sa arati asta.

Femeie pe care vrei sa o strangi de mana pe strada, femeia langa care vrei sa si dormi nu doar sa te culci, este femeia aia cu care diminetile friguroase ti se par calde, femeia cu care vrei sa stai toata ziua in pat, doar sa o vezi acolo, cu tine…doar voi, voi doi. E femeia cu care nu vrei sa pari altceva decat ceea ce esti, nu vrei sa o impresionezi prin ceea ce nu esti…ii spui franc in fata cine esti, ce vrei, cum vrei…este femeia langa care esti gol si atunci cand esti imbracat. Este femeia care te intelege, care te mangaie si iti spune o vorba buna, din suflet. Nu vrea sa fii zmeul zmeilor, nu vrea sa te dai leu, nu vrea sa o arzi Rambo. Ea te vrea fix asa cum esti. Ala de care s-a indragostit ea.

Femeia asta stie sa gestioneze perfect o relatie. Stie ca nu esti doar al ei, stie ca ai prieteni, ca vrei sa iesi cu ei, intelege ca nu mergi cu ea in locul X doar pentru ca nu iti place acolo si nu vrei sa ii strici seara... este intelegatoare si are incredere in tine... iti da o sigurata pe care nicio alta femeie nu o da. Nu asteapta de la tine chestii pe care nu poti sa le oferi. Nu vrea sa te bage in filmele ei care tie nu iti plac. Nu vrea sa faca din tine nimic altceva decat ceea ce esti. Femeia asta stie una si buna... ca trebuie totul sa fie natural, firesc. Te vrea fix asa cum esti.

Cu glumele tale cateodata proaste, cu carisma ta, cu imaturitatea ta. Te vrea asa alintat, cateodata nesigur, te vrea pentru umorul tau, pentru ca mereu esti optimist, mereu esti cu zambetul pe buze. Te vrea pentru ca esti timid, retras, te vrea pentru ca spui ca nu ai nevoie sa socializezi intr-o seara si ea chiar apreciaza asta si te lasa in pace, te vrea pentru copilariile din capul tau, te vrea pentru ca esti cu picioarele pe pamant, te vrea pentru ca ii oferi siguranta, maturitate. Te vrea pentru dragostea pe care o oferi, te vrea pentru stangaciile tale, pentru slabiciunile tale, pentru bunatatea ta.

Te vrea pentru ca esti altruist, te vrea pentru ca spui tampenii cateodata la care ea se amuza, te vrea pentru ca te superi aiurea pe o prostie, te vrea pentru ca ii dai un mesaj gol la cinci dimineata si asta inseamna ca te gandesti la ea. Femeia asta este cea care te face sa iti reconfigurezi traseul. Sa vezi unele lucruri la ea care sa iti placa enrom de mult si la care nu te gandeai niciodata. Si uite asa... ajungi in mijlocul patului cu aceasta femeie si ai in coltul gurii un zambet tamp in timp ce ea se alinta in bratele tale si spune lucruri simple si frumoase. Este o treaba greu de explicat.

Femeia asta este un pachet minunat. Adica este o combinatie letala. O combinatie frumoasa. Cea mai frumoasa. Femeile aste sunt un palat care la interior arata la fel de bine ca la exterior. Nu este nimic lasat de izbeliste. Totul este asezat cu grija la locul lui. Este un univers in care vrei sa ajungi si nu iti doresti sa mai iesi. Este o usa pe care odata ce ai intrat vrei sa o inchizi cu o mie de zavoare. Sa nu intre nimeni si nici tu sa nu mai iesi de acolo.

Dorinta...

Dorinta...

Şi îmi fac un ceai, îl pun lângă mine şi deschid cartea. 
Citesc în timp ce îmi încălzesc buzele cu ceaiul fierbinte.
De fapt, cine sunt ? 
Arăt mereu exact ceea ce nu sunt . 
Mă pot numi fals ? 
Cu siguranţă ca ... da ...
Însă sunt în sensul rău când nici nu sunt aşa ?
Se spune că fiecare om are două părţi, ei bine, mie îmi este ruşine de geamănul meu, uneori îşi face de cap iar eu trebuie să curăţ toată “mizeria” lui.
Şi aşa îmi arăt mai mult părţile rele.
Te-am băgat în ceaţă, nu cititorule ?
Şi vorbesc cu cărţile pentru că ştiu că ele înţeleg.
Adică, nu sunt o persoană rea şi nici nu am vrut vreodată să fac rău pentru că ştiu că "Dumnezeu" le vede pe toate.
Acum ştii ce ... doamne-doamne ?
Ştii dorinţa aceea pe care mi-o pun în fiecare seară la culcare ?
Crezi că o poţi îndeplini ?
Şi încă ceva... nu mai permite să fiu aşa de dezastru, te rog...
Atunci când eu o vreau doar pe ea, arăt contrariul .
E o dorinţa prea mare ?
Mi-e frică pentru că mereu îmi scapă printre degete, exact ca un peştişor.
Atunci când sunt fericit, poc, alunecă...
Crezi că mă poţi ajuta doamne-doamne, te rog ?
Şi încă ceva... fă o minune să pot fi cu ea atunci când ninge şi zăpada este mare, să o ţin de mână şi să ne jucăm.
Lui Moş Crăciun i-am spus asta iar ca să fie minunea şi mai mare iţi spun şi ţie, poate unul din voi îmi va putea îndeplini dorinţa.

Cu multă dragoste!

DIN DRAGOSTE

DIN DRAGOSTE

Un bărbat şi o femeie se căsătoriră la o vârstă înaintată şi spre marea lor bucurie şi surprindere avură un copil. 
Îl crescură cu toată iubirea şi grija lor şi, deşi erau foarte săraci îl trimiseră la şcoala unui înţelept pentru ca şi sufletul să-i fie cultivat.
Întors acasă, băiatul avea o singură dorinţă: aceea de a se revanşa faţă de părinţii săi.
"Ce lucru aş putea face care să vă facă într-adevăr plăcere?"
"Lucrul cel mai drag nouă eşti tu, fiule", răspunseră bătrânii.
"Dar dacă totuşi ţii să ne faci un dar, adu-ne puţin vin. Ne place foarte mult şi sunt ani de zile de când n-am mai băut un strop măcar..."
Băiatul nu avea o leţcaie.
Într-o zi, pe când mergea prin pădure să taie lemne, îşi baga mâinile în apa care curgea dintr-o cascadă enormă şi bău:
i se păru că apa avea gustul celui mai bun şi mai limpede vin pe care-l gustă vreodată.
Umplu un ulcior pe care-l avea cu el şi se întoarse în grabă acasă.
"Iată darul meu", le spuse părinţilor.
"Un ulcior de vin doar pentru voi".
Părinţii gustară apa şi, deşi nu simţeau decât gustul apei, îi zâmbiră şi-i mulţumiră din inimă.
"Săptămâna viitoare vă voi aduce un altul", le spuse băiatul.
Şi aşa făcu multe săptămâni la rând.
Bătrânii intrară în joc:
băură apa cu mult entuziasm şi erau bucuroşi să vadă fericirea înflorind pe chipul fiului lor.
Astfel, se întâmplă ceva nemaipomenit:
bolile şi ridurile le dispărură.
Ca şi cum acea apă ar fi avut ceva miraculos...

Sa fie oare ???

Nimic nu este întâmplător

Gara e locul unde sufletul nu-şi poate găsi liniştea. Oamenii sunt preocupaţi de procurarea unui bilet, de sosirea trenului, iar înspre seară de găsirea unui loc mai comod pentru a-şi petrece noaptea. Trenurile veneau şi plecau. Gara devenea pustie şi din nou se umplea de mulţimea cuprinsă de grijile ei. Şi doar într-un singur loc al gării nu se schimba nimic. Într-un colţişor al sălii de aşteptare se încălzea o bătrânică. Toată în negru. Uscăţică. Îngreboşată. Alături o legătură ciudată. Sunt sigur că nu avea mâncare în ea, pentru că batrana măcar o dată s-ar fi atins de ea. După înfăţişarea acelei legături, se putea presupune că se ascunde în ea o icoană şi o un colţişor al unei broboade de schimb, probabil pentru "moarte". Mai mult nu avea .
Afară să lăsa amurgul. Cei din sala de aşteptare au început să se pregătească pentru a petrece noaptea în condiţiile existente. Cineva îşi pregătea un loc mai comod. Cineva încerca să aranjezele bagajele în aşa mod, ca să nu fie o pradă pentru hoţi. Dar bătrânica statea aşa şi nu se mişca.
Nu, ea nu dormea.
Avea ochii deschişi, dar indiferenţi faţă de ceea ce se petrecea în jur. Umerii ei tresaltau încet, de parcă de la înăbuşirea unui plâns ascuns pentru cei din jur. Abia mişca degetele şi buzele, de parcă însemnând în taină pe cineva cu semnul crucii în rugăciunea sa. Nu căuta salvare de la slăbiciunea sa, nu încerca să atragă vreo atenţie şi nu se mişca de la locul său. Doar uneori întorcea capul spre intrare, şi cu smerenie tăcută îl lăsa în jos, de parcă pregătindu-se pentru un răspuns definitiv. 
Noaptea grea de la gară a rămas în urmă. Dar dimineaţa a găsit-o pe bătrână în aceeaşi poziţie, tăcută şi sleită de puteri. Răbdătoare în suferinţa sa, nici nu a încercat măcar să aţipească. Către amiază în apropierea ei s-au făcut comozi o tânără mamă şi doi copilaşi ai ei, de doi şi trei anişori. Copii ca copii, mâncau, se zbenguiau şi chiar au încercat să o incadreze pe bătrânică în jocul lor. Unul din puşti s-a atins de poalele paltonului negru. Bătrânica a întors capul şi a privit de parcă acum a descoperit lumea din jur. Această atingere a copilului de parcă a întors-o la viaţă, ochii i-a atins o căldură ascunsă şi a zâmbit, iar mâna cu blândeţe a atins creştetul copilaşului. Mama copilaşului a vrut să-i şteargă năsucul copilului şi s-a întâlinit cu privirea plină de aşteptare a bătrânei: «Mamă, dar pe cine aşteptaţi ? La ce oră aveţi trenul ?» Întrebarea a găsit-o nepregătită pe bătrână. De parcă brusc şi-a pierdut echilibrul, a oftat adânc, după care abia a scos din sine cuvintele îngrozitoare: «Fiico, nu am eu nici un tren!». Şi deodata parcă a devenit şi mai gheboasă. Vecina cu copiii a înţeles că ceva nu e în regulă şi apropiindu-se mai mult de bâtrânică a implorat-o : «Mamă, spuneţi-mi ce aţi păţit ?! Vă rog să-mi spuneţi ! Spuneţi-mi, mamă ... şi din nou şi din nou se adresa bătrânei. 
– Mamă, poate vă este foame ? Luaţi, vă rog!» Şi i-a întins un cartof fiert. Şi imediat fără a o întreba a acoperit-o cu un şal pufos. Copilul i-a întins şi el cartoful ce-l mâncase singur până acum. «Mănâncă, bunicuţo». Bătrâna a cuprins copilul şi a atins bucăţica dată de copil de buze. «Îţi mulţumesc, scumpul meu», – abia şoptind . Se simţea că abia se mai reţine ca să nu plângă... Şi brusc de parcă toată durea sa a răbufnit în acesat spaţiu al gării: «Doamne ! Iartă-l te rog!» – abia a mai putut şopti ea şi s-a strâns de parcă într-un ghem şi mai mic, acoperindu-şi faţa cu palmele. Se clătina de pe o parte pe alta şi prin bocetul greu abea se desluşea: «Fecioraşul, fecioraşul... Dragul meu...unicul meu fiu... Cel mai drag... Soarele meu de vară...vrăbiuţa mea cea fară de astâmpăr.... m-a adus....şi m-a lăsat». A tăcut puţin şi ... făcându-şi semnul crucii, a spus: «Doame, iartă-l pe el, Doamne!». Şi nu mai avea puteri nici să vorbească şi nici să mai plângă de la deznădejdea care o cuprinse. «Copilaşilor, ţineţi-vă de bunicuţă», a comandat femeia şi s-a îndreptat înspre ghişeul de bilete. «Oameni buni! Ajutaţi-mă ! Am nevoie de un bilet ! Să o iau pe acea bătrână, – a spus arătând spre colţul sălii de aşteptare. – Îmi va fi mamă! Trenul meu pleacă acum!». În puţin timp au ieşit către trenul care-i aştepta, însoţiţi de ochii înlacrimaţi ai pasagerilor adunaţi în gară. «Iată, copilaşii mei dragi, am găsit-o pe mama mea, iar voi pe bunica», – de parcă radiind de bucurie, le explica copiilor. Cu o mână o ţinea pe bătrână, cu cealată – geanta şi copiii. Eu îi priveam şi mă rugam pentru această întâlnire. Ciudat, dar majoritatea celor cărora le-am relatat aceasă istorie, martor la care am fost în gara oraşului , nu cred că omul poate în câteva minute să ia o astfel de hotărâre. Nu am ca scop să-i conving şi nici nu încerc să le explic ceva. Fiecare trebuie să simtă singur. Dar de fapt şi cum ai putea explica, că uneori inima noastră are nevoie de o clipă, ca să ia o hotărâre, desigur dacă şi inima e vie şi deschisă dragostei şi oamenilor.